ARTICOLE 2005

Perfecţiunea  detaliului

Interviu cu arh. Mircea Ţibuleac

 DATAPRESS SIBIU

1.  Cum v-aţi orientat spre domeniul arhitecturii care, la un moment dat , părea lipsit de viitor în România?

   

     Ce pot să spun? Istoria este puţin mai complicată, n-aş putea afirma că, la vremea la care am decis acest lucru, ştiam exact ce aveam de făcut. Orientarea mea spre arhitectură s-a întâmplat după terminarea clasei a-9-a. Până atunci vroiam să fac inginerie, chiar electrotehnică, şi drumul către arhitectură are o istorie foarte interesantă. În practica în care cumnatul meu, student fiind la Braşov, a săpat fundaţiile Politehnicii din Braşov, l-am ajutat ca să-şi dubleze norma pentru a avea câte o zi liberă şi mă gândeam pe vremea aceea, probabil eram o generaţie mai idealistă, cât de mândru voi fi când am să fac facultatea ale cărei temelii le-am înălţat. Concomitent, după cum spuneam, am ieşit cu el de câteva ori în jurul Braşovului, să facem excursii în zilele libere, iar între aceste excursii şi între munca patriotică de la săpatul şanţurilor am pictat, pentru că pe vremea aceea pictam şi desenam, obiectul sau obiectele care erau în atenţia mea fiind turnurile fortificaţiilor din Braşov. Cumnatul meu, văzând aceste desene şi preocuparea mea, mi-a sugerat că ar fi păcat ca acest talent nativ care se îmbina foarte bine cu o vădită dexteritate manuală pe care am moştenit-o de la mama mea, să nu se împlinească, să se şlefuiască pe băncile unui institut de arhitectură. Argumentul de căpătâi era că viaţa într-o facultate de Arfitectură este foarte frumoasă, pasionantă chiar. Cu acest argument, care a pus capac celorlalte justificări, m-am hotărât să încerc să dau la arhitectură şi, începând cu clasa a-10-a, m-am pregătit în particular, pentru că, în general, cunoştinţele dobândite în liceu nu erau suficiente pentru examene. Admiterea, pot să spun, a fost o formalitate, deoarece, după trei ani de pregătire, arhitecţii cu care eram în contact epuizaseră subiectele şi nu mai aveau ce să-mi dea ca să nu pot rezolva. În consecinţă, am intrat al patrulea în facultate şi, ca o coincidenţă, am terminat tot al patrulea. Aşa am ajuns, după trei ani de pregătire şi şase ani de studiu, arhitect cu diplomă. Conjunctura a făcut să ajung prin repartiţie relativ aproape de casă, la Alba Iulia, dar datorită faptului că exista un post liber la Serviciul de Investiţii al Oficiului Judeţean de Turism Sibiu, am beneficiat de şansa primelor restructurări despre care s-a scris şi s-a vorbit în perioada aceea socialistă, iar cei de la Institutul de Proiectări din Alba Iulia au fost foarte încântaţi că odată cu depunerea repartiţiei am cerut şi transferul. Mi l-au acordat, fireşte, imediat şi pe seară m-am întors în Sibiu. Aşa mi-am început activitatea la OJT Sibiu. Era în anul 1980 şi aveam să constat imediat că nimănui nu-i era clar ce este arhitectul şi la ce este bun. Un exemplu destul de nostim este că, întra-devăr, în primele luni de muncă, activitatea mea de bază la care eram solicitat în cadrul acestei slujbe consta doar în ...a scrie frumos pe dosar. Cu acest lucru nu am fost de acord, şi astfel am devenit un rebel, în sensul că nu am vrut să accept şi nici nu m-am aliniat acestui mod de a vedea lucrurile.

2.    Profesând în domeniul înfrumuseţării prin reabilitare, vă consideraţi într-un fel un artist? Unde se întrepătrunde arhitectura cu arta?

    Da, este o întrebare care se pune de regulă când vine vorba de profesia de arhitect. Afimaţiile şi opiniile sunt împărţite, dar părerea mea am să o spun, după ce, continuând cumva ideea primei întrebări, mai în glumă, mai în serios, primul meu şef pe care l-am avut după angajare mi-a spus foarte clar de la început, ce-i drept zâmbind, că nu am fost destul de deştept ca să mă fac inginer şi destul de talentat ca să mă fac artist plastic. În aceste condiţii nu puteam fi decît arhitect. A fost o glumă, nu a fost glumă, cert este că în acea perioadă cam asta era imaginea noastră. Părerea mea este că, într-adevăr, e o meserie la punctul de tangenţă dintre două sfere: sfera tehnicului, şi a lucrului foarte precis, şi sfera creaţiei artistice. Dacă creaţia nu poate fi numită întotdeauna artă, probabil că cei care o fac foarte bine şi sunt deschizători de şcoală, în profesia noastră pot fi numiţi artişti. În general „pălmaşii” din breasla noastră nu sunt neapărat artişti. Ei trebuie să fie nişte oameni foarte pragmatici, care răspund unei comenzi sociale şi al căror rost principal este de a rezolva foarte precis nevoile pe care clientul nostru şi le exprimă prin datele de temă. Pentru că noi lucrăm după o temă stabilită şi, din această cauză, munca de creaţie nu este creaţie în sine, este mai bine zis o creaţie cu o destinaţie foarte clară. Adică noi trebuie să respectăm un traseu dat  de această temă şi, într-adevăr în anumite limite, să ne manifestăm şi înclinaţiile artistice. De multe ori se greşeşte, sau cel puţin se greşea când li se inocula studenţilor la arhitectură ideea că ar fi nişte artişti şi atâta le trebuia acestora, pentru că pe urmă nu mai aveau limită şi nu le mai ajungea nimeni la nas în primă fază. Partea proastă a acestei atitudini a fost aceea  că învăţau să nu se conformeze unor rigori, să nu respecte termene, să nu fie acolo unde trebuie când trebuie, ceea ce într-o relaţie contractuală echivalează cu riscul ca toată munca ta de creaţie să nu-şi aibă finalitate şi totul să fie în zadar.

3. Care sunt cele mai importante lucrări din Sibiu de care este legat numele Mircea Ţibuleac?

      Mi-e foarte greu să precizez, pentru că lista lor este foarte lungă, dar în aceeaşi măsură nu este foarte vizibilă datorită faptului că sarcina pe care am avut-o în momentul în care am terminat facultatea a fost de a reabilita, moderniza şi mobila nişte obiective deja existente. Am prins, din nefericire, o etapă de zece ani în care mi-am exercitat profesia, şi mă refer la etapa despre care în prima parte, vorbeam,  adică 1980-1989, o perioadă a decăderii accentuate a societăţii comuniste pe toate planurile. În general, atunci toate investiţiile s-au rezumat la nişte construcţii de locuinţe în nişte cartiere total ciudate, depersonalizate, care nu aveau nici o legătură cu rezolvarea modernă a nevoilor umane. Din păcate, acele cartiere au rămas, sunt o mărturie a acelei etape şi gândiri. Totuşi, dincolo de acestea, o lucrare cu care pot să mă mândresc şi la care am participat, nefiind autorul integral, ci numai un coautor, a fost extinderea, modernizarea şi ridicarea gradului de confort al hotelului „Împăratul Romanilor”, o investiţie extraordinar de complexă la care am participat încă din primele faze, însoţind echipa de proiectanţi a Institutului de Proiectări din Braşov. O echipă remarcabilă, din care vreau să amintesc pe şeful ei, arhitectul Cornel Popa, care din păcate a decedat între timp. Cu această ocazie, am avut prilejul să mă perfecţionez lucrând alături de o echipă de profesionişti. Rolul meu a fost, pe lângă această legătură cu echipa de proiectanţi, să mă ocup permanent, zi de zi, de problemele curente ale şantierului şi, în paralel, de dotarea hotelului cu mobilier, mochetă, gresie, faianţă, lambriuri,uşi, ferestre, până în cele mai mici detalii: echiparea bucătăriei sau a camerelor cu obiectele decorative sau lucrările de artă selecţionate acolo- vitralii şi imprimeuri. Emblema şi firma care atârnă acum pe colţul hotelului este creaţia mea, şi cu ce mă pot lăuda, a fost ambiţia de a refacre toate profilele deteriorate de-a lungul vremii, de pe faţadă, printr-o documentare minuţioasă  în Muzeul de Istorie. Pe lângă acest obiectiv, în care mi-am susţinut „proba de foc”, au mai fost multe alte lucrări: extinderea Casei Turiştilor din Păltiniş, pe care am găsit-o în fază de şantier, o serie de case de odihnă din staţiunile Bazna şi Ocna Sibiului, restaurări şi modernizări ale cabanelor din Munţii Făgăraş. Pot să amintesc şi una dintre primele lucrări care şi în acest moment mai există în două locaţii la Ocna Sibiului, şi o  cabană, din păcate în stadiu de ruină, de pe Valea Oltului, prin acoperirea de terase. Am inventat nişte sisteme de acoperire a teraselor, pentru că prima terasă acoperită, cea de la Bulevard, nu m-a satisfăcut, şi am căutat o soluţie total nouă care a rezistat şi după 25 de ani, cum spuneam la Ocna Sibiului, şi până acum un an şi jumătate la hotelul Palace (fostul Han Dumbrava). Altă realizare care nu este mai puţin importantă se leagă de revoluţionarea sistemului de afişaj în toată baza turistică a judeţului, începând cu Agenţia de Turism. Explicând termenii de proiect, de grafică şi de design colegilor mei, am ajuns să adun şi să determin angajarea unui colectiv care s-a ridicat în 1989 la 5 persoane. Fac o paranteză şi spun că activitatea mea a început cu o planşetă şi un teu într-un colţ de birou, Serviciul Tehnic, şi a sfârşit cu două birouri separate în noua locaţie unde este actualul sediu al Inspectoratului de Învăţământ. În momentul în care s-a demolat Cazarma 90, mutându-ne acolo, am profitat de ocazie şi am amenajat două birouri speciale în care 5 oameni se ocupau de proiectare, grafică şi design. Au fost pe atunci singurele persoane angajate fără pile, iar micul meu sector pe care l-am dezvoltat a devenit un stat în stat, în care oamenii aveau de lucru permanent, aveau teme clare, ştiau ce au de făcut şi a doua zi raportau realizările primind alte sarcini.

4.    Ce s-a întâmplat în decembrie 1989 ştim cu toţii. Care a fost cursul vieţii pe care l-aţi urmat după acest moment de răscruce?

         În acele momente dramatice în mine coexistau două personalităţi.Faptul că nu m-am aliniat acelui stil la care eram „condamnaţi” ca specialişti, m-a ajutat să-mi exercit profesia, într-adevăr nu la scară spectaculoasă, dar în foarte multe locuri şi cu foarte mare grijă pentru detalii, într-o etapă în care practic nu aveai la dispoziţie aproape nici un material superior de construcţie sau de finisaje. A fost o etapă în care , aminteam de Hotel Împăratul Romanilor, a trebuit să realizăm un hotel de lux, neavând acces nici la marmură, nici la bumbac, nici la lână şi nici la lemn masiv de calitate,alamă,etc. Gresie şi faianţă nu se obţineau decât cu foarte mari intervenţii şi am fost siliţi să ne descurcăm cu gresia şi faianţa de Sanex Cluj declasată, bucăţi de marmură de la Simeria, şi să improvizăm o mochetă specială la Cisnădie, mobilier şi tâmplărie din lemn masiv de te miri de unde. În aceste condiţii am reuşit să facem hotelul, care probabil ar fi arătat altfel dacă aveam mijloacele de azi. Revin la întrebare şi spun că am fost într-o mare dilemă. Timp de 10 ani am avut două activităţi: cea de dimineaţă care înseamnă să  fii arhitect la Oficiul Judeţean de Turism, să pui pe picioare un serviciu nou, şi cea de după amiază, între orele 16¨ şi 24¨, în care mă transformam într-un creator de modele de marochinărie pe care le gândeam şi le executam, având oportunitatea, ca arhitect, să pot beneficia de titlul  de membru colaborator al Fondului Plastic. Am exploatat această ocazie, am renunţat cum făceau majoritatea colegilor la lamentări contraproductive şi făcând acest efort suplimentar am reuşit în anumite perioade să mai câştig cam de 5 ori salariul pe care îl câştigam dimineaţa. Perioada aceasta de dedublare am reuşit s-o transform într-un avantaj, pentru că,  practic,  activitatea de după-amiază era un mic exerciţiu de economie de piaţă. Anii liceului şi cei 10 ani de slujbă dublată cu activitatea de marochinărie pentru Fondul Plastic, au fost un foarte bun exerciţiu, exerciţiu care înseamnă conceperea modelului, procurarea materialelor, executarea produselor, livrarea lor şi urmărirea desfacerii acestora. Ajunsesem să vând în 13 magazine ale Fondului Plastic din ţară. Iată că, în 1989, aveam încălzirea făcută şi decizia mea de a începe o activitate pe cont propriu a fost foarte firescă. Aşa se face că în 29 ianuarie în momentul în care mergeam spre Copşa Mică  pentru a conduce pe cineva la gară, pentru Germania, auzind reacţiile postrevoluţionare la radio, m-am hotărât să fac firma şi să-mi încep activitatea. Poate picătura care a umplut paharul a fost una din şedinţele pe care le-am avut cu vestitele Fronturi ale Salvării Naţionale, care se constituiseră pe lângă toate întreprinderile, şi în cadrul căruia eram vicepreşedinte, încercând cu un coleg care era preşedinte să reorganizăm pe noi criterii economia de piaţă aşa cum ne-o imaginam noi atunci. Am constatat că şefii de unităţi erau atât de adaptaţi vechiului sistem şi atât de lipsiţi de orizont şi fantezie încât eu m-am simţit inutil în acel sistem anchilozat. Decizia a fost luată, am aşteptat legislaţia în domeniu şi pot spune că sunt unul din pionierii economiei de piaţă sibiene. Am început cu o firmă foarte mică care s-a numit ”Proiect, grafic, design”, asta a însemnat persoana mea, plus încă un angajat. Activitatea de bază a fost, după cum o indică şi genericul, proiectarea, graficul şi designul. Practic, nu am făcut altceva decât să-mi continui munca prin transpunerea în practică a gândurilor mele. Încet- încet  am căutat lucrări practice şi primele de acest gen au fost tablouri cu care am completat Hotelul Împăratul Romanilor, care rămăsese fără 40 de tablouri şi nu mai avea cine să le facă... Am abordat şi un alt segment de piaţă: panouri şi dotări pentru expoziţii la primele firme care începuseră să se infiripe, şi chiar am început să fac firme pentru că a fost o etapă în care toată lumea construia magazine şi amenaja spaţii. Am avut imediat şansa întâlnirii cu un viitor asociat, domnul Mihai Albu, cu care am hotărât după câteva zile de discuţii să fuzionăm şi aşa am ajuns asociat, în 1991, în firma Albu Services Company. Au urmat apoi 3 ani de muncă susţinută în conducerea Departamentului  de Dezvoltare în care proiectam şi executam cu terţi toate investiţiile firmei, dar în care am conceput şi foarte multe alte amenajări pentru clienţi din exterior.

5.   Aţi creat o firmă Axis Grup care ţi-a făcut un renume în Sibiu şi în ţară. Care este filosofia care a stat la baza dezvoltării şi ofertei acestei firme? Cât de mult reflectă ea trăsăturile personalităţii dumneavoastră?

        După 3 ani de funcţionare ca asociat în firma Albu Services Company, s-a ivit o etapă în care pot să spun că s-a simţit o nepotrivire de ritm de dezvoltare şi strategii între mine şi asociatul meu, iar în acel moment m-am decis să îmi constitui o nouă firmă. Am revenit la vechea mea ocupaţie, şi în acest sens am constituit firma Axis Grup. În prima etapă, firma era o societate pe acţiuni. Am pus bazele ei alături de alţi 4 asociaţi, cum cerea legea pentru o societate pe acţiuni. Domeniul firmei de activitate a fost ARHITECTURA DE INTERIOR -”la cheie”,care era  la acea vreme o preocupare de pionierat prin anul 1994. Începuseră să apară tehnici şi materiale noi, incomparabile cu tot ce cunoscusem până atunci şi în aceste condiţii am pornit activitatea, am început să promovez acest concept de arhitectură. Încet-încet, firma a început să se afirme şi am dezvoltat propriile mele obiective pe care le filmam încă de la începutul lucrării şi până la final. În paralel, am început să fac şi o activitate comercială prin care desfăceam acest gen de produse. A apărut, şi probabil că sibienii îşi aduc aminte, în 1994 primul magazin profilat pe amenajări interioare la colţul străzii Turismului cu Morilor, magazin care a fost deschis cu acest profil timp de 10 ani. În acel magazin, care însemna o carte de vizită, promovam acele materiale, vindeam en detail, dar în speţă lucrurile erau aduse la comandă. Pe lângă partea comercială, am dezvoltat un departament de proiectare la care, la un moment dat, ajunsesem să am 4 angajaţi, colectiv care se ocupa de proiectarea obiectivelor pe care le contractam pentru a fi amenajate „la cheie”. Debutul activităţii a fost destul de alert şi dezvoltarea spectaculoasă pentru acea etapă, ajungând în 1998 la 58 de angajaţi şi 4 compartimente. Asiguram, în acel moment, servicii complete şi vreau să fac referire la câteva lucrări mai importante din acea etapă. Până în 1995-1996 am avut de amenajat o serie de sedii ale intreprinderilor ce aparţineau de Romgaz, pe care le-am conceput, executat şi dotat, a urmat prima filială a Băncii Romexterra, care avea sediul în Târgu Mureş. A fost o lucrare pe care o ţin minte, nu atât ca dimensiune şi complexitate, cât ca pe un caz aparte datorită faptului că a fost printre obiectivele la care am putut interveni stopând lucrări începute prost, convingând că lucrurile s-au schimbat şi noile posibilităţi în amenajări interioare sunt cu totul altele. A urmat sediul Distribuţiei gazului metan din Târgu Mureş şi amenajarea parţială a centralei Băncii Romexterra din Târgu Mureş. După acest debut am reuşit să obţin două contracte mari care au constituit un moment crucial în dezvoltarea  spectaculoasă a firmei Axis Grup: o parte din lucrările de amenajare ale spitalului finanţat de Petrom în oraşul Videle, judeţul Teleorman, şi cea mai impresionantă lucrare, care a rămas punct de referinţă pentru perioada în care firma a făcut amenajări interioare la cheie, Centrul de Perfecţionare a Cadrelor Petrom de la Câmpina. Într-adevăr, lucrarea a fost complexă, înglobând conceperea şi furnizarea materialelor pentru finisaje, conceperea mobilierului şi executarea lui, toată partea de dotare a băilor, iluminatul şi partea decorativă: tablouri şi lucrări de grafică. Lucrarea s-a încheiat la nişte standarde foarte bune.

6.   Ştiu că sunteţi un element catalizator al breslei arhitecţilor din România. Ce vă propuneţi să faceţi din punct de vedere organizatoric pentru a promova rolul şi locul arhitectului în evoluţia noastră spirituală şi social-economică?

        În 1995, constatând că despre breasla noastră în judeţul Sibiu nu se mai aude nimic, am simţit nevoia ca o organizaţie profesională să ne sprijine efortul. Prin urmare, am decis pe cont propriu să particip la o conferinţă a Uniunii Arhitecţilor. Mi-am depus candidatura şi am fost ales în Consiliul de conducere al Uniunii Arhitecţilor.  Din acel moment şi până în ziua de astăzi au trecut mai mult de 10 ani de când sunt implicat în activitatea breslei, iar din 2001, în momentul în care a apărut legea exercitării dreptului de semnătură, legea noastră profesională, am fondat Filiala Teritorială a Ordinului Arhitecţilor din România, la prima conferinţă  din 2001  fiind ales preşedinte al filialei care cuprinde două judeţe: Sibiu şi Vâlcea. Din acel moment, şi după a-II-a conferinţă, dar şi după a-III-a am rămas în funcţia de preşedinte şi cred că am reuşit câteva lucruri remarcabile. În primul rând, obţinerea unui sediu central şi cu o reprezentare deosebită - este vorba de fostul sediu Bancorex, de pe strada Tribunei. Sunt în continuare şi membru în Consiliul de Conducere al Ordinului Arhitecţilor din România şi în această dublă calitate - de preşedinte al filialei şi de membru al Consiliului Naţioanl – încerc să modific în bine cadrul organizatoric în care noi ne exercităm profesia. Înainte de toate, printr-o suită de articole  pe această temă publicate  în mass-media, vrem să aducem în prim-plan şi să reconsiderăm calitatea şi statutul arhitecţilor, să arătăm societăţii civile la ce suntem necesari. Nu întâmplător legea numeşte organizaţia noastră de „interes public naţional”. Rolul nu este uşor, datorită deformării mentalităţii, atât a membrilor societăţii civile cât şi a colegilor noştri arhitecţi de-a lungul anilor înainte de 1989. Vreau să remarc faptul că, în general, colegii noştri au început să conştientizeze importanţa acestei bresle, ceea ce eu am simţit încă din 1995. Vreau să mai spun că menirea arhitectului este să aibă grijă de cultivarea laturii spirituale a personalităţii umane, să-i asigure acestuia un spaţiu de viaţă cu cel mai înalt confort psihic, să-l facă să se bucure de mediul în care trăieşte şi să aibă o imagine şi o mândrie a spaţiului pe care îl locuieşte. Acest lucru trebuie făcut în paralel cu educaţia  potenţialilor clienţi, pentru că aceştia  trebuie să afle cât mai repede la ce este bun arhitectul. Cred cu tărie că profesia de arhitect este una care nu poate fi exercitată fără partenerul social.

7.   Un profesionist implicat până la ultima picătură în meseria şi în breasla sa, un om atent şi receptiv la semnalele comunităţii are cu siguranţă o ţintă foarte precis conturată şi o strategie de viaţă racordată precis la aceasta. Care este crezul dumneavoastră profesional, domnule Ţibuleac şi în ce măsură credeţi că îl puteţi împlini în lumea de azi?

    Cred că este întrutotul posibil şi vreau să depăşesc tipare învechite şi „moşteniri” care nu ne  onorează şi nu ne reprezintă. Doresc să fim creativi şi originali într-o competiţie impusă la urma-urmei de rigorile economiei de piaţă. Încerc aproape imposibilul căutând să transform mentalitatea muncitorului format(sau deformat) în socialism, în cea a unui meşteşugar adevărat, alături de care să-mi ating scopul. Vreau să fac cu adevărat CREAŢIE şi să o transpun în unicate personalizate(ceea ce realizez acum din fier forjat autentic este o dovadă!), spre bucuria sufletească a clienţilor mei care, dincolo de efortul financiar şi investiţional, şi-ar dori cu siguranţă să trăiască satisfacţia personală de a fi beneficiarii unor creaţii-unicat.

    Credeţi că îmi doresc prea mult?